De ce oamenii sunt slabi

Vreau sa scriu despre cartile pe care le citesc si despre ideile continute in ele.

De exemplu, astazi m-am concentrat pe ideea de slabiciune.

Nu e vorba de slabiciunile omenirii vorbind in particular ("fiica mea e slabiciunea mea, as face totul pentru ea"). Nu, vreau sa vorbesc despre slabiciuni in general, ca trasatura definitorie a omenirii. Ma refer la situatiile in care omul, fiinta rationala (nu am inteles niciodata de ce i se spune astfel, de vreme ce are creier, dar nu-l foloseste prea des...), se deda la niste practici obscure, cu vadit scop de razbunare.

Pana la urma totul provine din uratime, din complexe, din lipsuri (lipsa dragostei mamei fata de copil cred ca doare cel mai mult si sechelele raman pe viata). Violenta este foarte usor de luat in brate, toata lumea o cunoaste mai mult sau mai putin; oricine a intrat in contact cu ea si foarte multa lume o foloseste gresit si fara discernamant.

 Azi va vorbesc despre cartea lui Jose Freches, "Gandhi", scrisa in doua volume in 2007 in limba franceza (cat de mult mi-ar fi placut sa o citesc in original...). Lasand la o parte faptul ca se doreste a fi un roman istoric (ceea ce nu tagaduiesc ca este!!), cartea urmareste foarte detaliat viata si trairile interioare ale acestui mare om de care aproape ca m-am indragostit, asa de frumos sunt relatate intamplarile, ca si cand si-ar fi scris propria lui viata. Viata lui de altfel a fost atat de tumultoasa incat era si normal sa nu mai aiba timp pentru sine, mai ales ca Gandhi a fost, este si va ramane etern un hindus (ma refer aici la toate practicile prin care trebuie sa treaca un indian pana la desavarsirea sa pamanteasca spre accederea la spiritual). Ceea ce vreau sa spun este ca, desi a cunoscut in tinerete dorintele carnale, a avut puterea sa renunte la tot ce il lega de material/senzorial sexual, cu un singur scop: eliberarea Indiei lui dragi de sub tutela Coroanei britanice. El a inceput cu o programare asidua, fara incetare, in aceasta directie, incercand diferite metode (initial personale, apoi generalizate) de "instigare la non-violenta".

Cum adica? De ce "instigare"? Termenul asta este din start unul negativ, violent. De ce? Pentru ca oamenii au nevoie in orice moment sa simta acel colt al gurii ridicandu-se usor, insesizabil, sa aiba impresia ca ceea ce urmeaza le-ar putea satisface oarecum dorinta de a se razbuna pe ceva, pe orice, si - daca n-au pe ce - sa inventeze un motiv oricat de fals, numai sa aiba parte de putina actiune.

Ce a facut Gandhi este maret. Putini au avut ocazia sa il cunoasca cu adevarat, putini l-au inteles pe de-a-ntregul si l-au sustinut cu orice pret.

Inchipuiti-va ca cel mai drag lucru/om de pe pamant va este luat de langa voi, nu va mai apartine (cu toate ca nu sunt adepta atasamentelor, am spus mereu asta) sau cel putin este in pericol de a nu mai fi langa voi. Nu-i asa ca ati face orice, dar absolut orice sa il protejati? Sa il stiti mereu aproape? Sa il aduceti inapoi in sfera voastra de siguranta maxima, unde sa nu mai poata patrunde nimeni? Va spun sincer ca ati face orice, asta incluzand si violenta razbunatoare si fara scrupule pentru realizarea planului vostru maret. Pentru ca orice plan, daca este suficient de bine pus la punct si exista sustinere (puternica) si mai ales nu are doar un singur partizan (ar fi si inutil de folosit termenul de "partizan" in cazul asta), este maret. Ce e al meu e al meu si e cel mai important lucru din lume si nu il impart cu nimeni.

Cat egoism in fraza de dinainte. Este cel mai inalt grad al egoismului ce poate exista intr-un om. Auzi tu: "nu il impart cu nimeni". Parca imi si inchipui un tort mare, de ciocolata, cu glazura crocanta, insiropat bine, suculent, cu frisca pe margine si cu trandafiri de martzipan pe deasupra - o nebunie de prajitura - in care intra tacticos cutitul, fara sa il interese nimic, pur si simplu taie. In primul rand ca strica toata frumusetea tortului, toata armonia, si eu nu vreau asta. Nu, normal ca nu. Doar e tortul meu si cutitul il distruge, felie cu felie. Iar farfuriile si linguritele sunt si ele complice cu mana care executa operatiunea de taiere. Nimic mai banal: sa tai o felie de tort. Ce e asa violent in asta? Pai... daca mergem mai departe: oricine va gusta doar din felia lui de tort devine in urmatoarea secunda partas la macel. Mushca din felie, ce dezastru! El este dusmanul meu! Uite-l cum infuleca, uite cum dispare felia mea de tort, ultima particica din ceea ce a fost mai devreme un sistem unic, perfect, de neatins! Cum de s-a dus? Pai a fost asa de bun ca-l mancai din priviri. Dar de unde stiai ca-i bun? Ca doar nu l-ai facut tu sa stii ce ai pus in el, nu ai vazut niciodata reteta, ba mai mult nici macar nu ai fost in bucatarie sa ii simti aroma in timpul coacerii. Cum e posibil? Pai... orice nu e al meu vreau sa devina al meu. Numai asa... pentru ca NU e inca AL MEU. Si cel care taie felia face posibil ca cel putin o particica din tort sa nu mai fie al meu. Uuuuuuuuf, cata rautate! Si totul a pornit de la mine, eu sunt vinovatul si nimeni altcineva. Eu mi l-am dorit cu atata ardoare, incat in contemplarea mea fara margini, cutitul s-a apropiat si a mushcat cu nesimtire subtil.

Revenind la Gandhi: in primul rand s-a dat o lupta interioara feroce, vis-a-vis de britanici. De ce nu puteau si ei sa aiba o tara independenta? De ce sa suporte indienii conducerea unei tari care nu cunoaste traditiile, obiceiurile, felul omului care traieste acolo de mii de ani intr-un anumit fel? Si mai ales sa suporte o tara care sa isi doreasca schimbarea cu orice pret, numai de dragul schimbarii, pentru ca oricum nu stia nimic despre India, nici macar nu isi dorea sa o cunoasca. Stia numai ca este o tara misterioasa in care nu putea patrunde usor, drept pentru care a inceput sa o modifice.

-          - Daca nu ajunge Mahomed la munte si nici muntele la Mahomed, atunci il transformam ori pe Mahomed ori muntele, in asa fel incat cu orice pret cei doi sa se intalneasca. -

Va intrebati poate de ce nu am facut nimic ca sa opresc cutitul sau mana care ducea tacticos, ritualic, bucata de tort spre gura. De ce nu am ascuns tortul, initial. De ce nu l-am mancat in secunda urmatoare prezentarii in fata mea. Nu sunt o gurmanda si mai ales nu sunt egoista. Bullshit ar spune S. Sunt sigura. Pentru ca nu exista altruism pur. Dovada sta aici in faptul ca am putut imagina scena respectiva. Nu e nimic greu. Ceea ce conteaza este sa te lasi influentat oricat de putin de dracusorul mic, rosu, cu cornite si cu un ranjet mai mare decat el, care iti apare din cand in cand, pe nepusa masa (de cele mai multe ori nici nu iti dai seama ca a aparut deja acolo, pana cand nu faci/spui ceva aiurea etc.), pe umarul stang si iti sopteste in stil Tom si Jerry bazaconii. Pe care tu, fiinta slaba, le asculti, mai ales daca sunt puse intr-o lumina favorabila creierului tau neavizat sau insuficient instruit sa bareze intruziunile de acest gen.

“1915. Gandhi s-a intors in India, dupa 10 ani indelungati pe care i-a petrecut departe de tara natala. Singur sau aproape singur, avand drept unica arma forta spiritului, se ridica impotriva Imperiului britanic cerand libertate si demnitate pentru poporul indian.

In timp ce parcurge neobosit regiunile cele mai sarace, barbatul imbracat in panza alba predica rezistenta prin non-violenta in fata legilor injuste ale opresorilor, dragostea fata de aproape si toleranta, pentru a-si linisti poporul care se afla in pragul razboiului civil. Isi castiga astfel numele de “mahatma”, marele suflet.

Urmat de sute de mii de discipoli, Gandhi lupta fara incetare. Este aruncat in inchisoare, vede moartea cu ochii din cauza posturilor lui repetate si reuseste sa scape de atentatele care il vizeaza. Insa toate acestea nu sunt suficiente pentru a-l face sa renunte.” (coperta 2 a cartii aparute la noi la editura ALLFA, in 2009)

Numai cand ma gandesc cat de slab ajunsese Gandhi de la posturile pe care le tinea in semn de protest impotriva nedreptatilor savarsite de britanici ma apuca un dor nebun sa il strang in brate, sa ii dau energia de care avea atata nevoie pentru a merge mai departe. Atata tarie de caracter, muncita in ani si ani de zile, atata forta psihica sustinuta prin diplomatie si credinta, atatia oameni in jurul lui plini de admiratie care doreau sa ii urmeze principiile… Si oamenii astia s-au tot perindat pe langa el in diversele etape ale procesului inaintat Coroanei, in diferitele momente de maxim ale tarii, uimiti in acelasi timp de ceea ce el le cerea in permanenta: rezistenta prin non-violenta. Bineinteles ca natura umana vocifera de fiecare data, pentru ca pentru un om simplu, care nu stie sa citeasca printre randuri, acest lucru este de neimaginat, irealizabil.

Cum adica daca ti se da o palma sa intorci si celalalt obraz? Ca si cum parintii tai in copilarie ti-au citit degeaba tot felul de legende si povesti in care binele triumfa in detrimentul raului, in care eroul ajungea la destinatie incununat de succes si faima in tot tinutul (ba uneori si in tinuturile invecinate), doldora de omagii materiale sau nu de la cei uimiti de puterea lui, si pe deasupra si cu fata imparatului indragostita pana peste poate de el si devenit stapan pe tot regatul, drept mostenire, desi el nici macar nu stia exact unde se afla uneori si se trezea aruncat intr-o situatie din care nu mai avea scapare decat mergand inainte si indeplinind cerintele drumului (vezi o baba, un corb etc. care ii cereau ajutorul, cu sau fara promisiunea a ceva in schimb). Super tare eroul asta: dintr-un necunoscut chiar infirm uneori ajunge cel mai tare din parcare si, culmea, in cartile astea parcarea nu era deloc goala. Probabil urmarea asta haioasa a fost inventata de un complexat de inferioritate. Saracii parinti: ne invata sa nu dam cand cineva da in noi, sa nu ridicam mana la nimeni, sa nu fim razbunatori, sa nu… sa nu… La atatea “sa nu” cred si eu ca ti se pune pata si exact aia faci, contrariul. Si de aici nici nu-i de mirare cata violenta exista in lume.

Bietul Gandhi: cand era si el pe punctul de a mai urca o treapta in lupta pe care o pornise, se gasea un smecher care sa strige si sa puna la indoiala ideea de non-violenta. (n.a.: Cand Gandhi) A fost bagat in inchisoare, ala care a fost mai necredincios a inceput sa lucreze asiduu contrar principiului lansat, cum ca “nu vedeti ca tot nu avem sanse asa?”, “mai bine hai sa dam si noi, ca doar n-o sa murim din asta degeaba”, “lasa ca nenea Gandhi n-o sa se supere pe noi, acum cand luptam cu armele noastre, sa ne spunem si noi oful”, “hai sa dam si noi, ca nu se mai poate asa, ne-a ajuns la os lipsa asta de muscatura din dusman”… Si altele cate si mai cate ar putea spune cineva caruia i-a aparut omuletul mic si rosu pe umar, asa ca sa se afle si el in treaba, ca doar nu putea sta degeaba, cuminte, sa il lase pe om sa cugete in sinea lui, asa cum fusese invatat in copilarie.

Daaaaaaa, frica ne omoara… ne duce in locurile cele mai stramte fara de iesire de unul singur… Sentimentul asta ca esti la stramtoare e groaznic, mai ales daca nu ai sustinatori sa ii poti anunta repede “vezi ca… hai, ca e de rau”. Frica… Daca ne concentram un pic pe cuvantul asta, daca il simtim noi mai bine asa (un mic efort nu strica niciodata), o sa observam ca are in el ceva malefic. Nu-i asa ca, cu cat il pronunti mai des, mai apasat, descoperi ca iti provoaca o senzatie de rece pe sira spinarii? Ei, cum sa nu? Nu te mai ascunde, las’ ca stiu eu natura ta. Natura aia slaba…