Peste doua zile va fi din nou ziua mamei mele...
Acum o saptamana nici nu ma gandeam sa ii mai spun "la multi ani", asa cum se obisnuieste... si totusi s-a intamplat ceva care ne-a adus din nou impreuna... asa suntem noi: azi ne certam si maine suntem cele mai bune prietene. N-ar fi mai usor daca n-ar mai exista aceste furtuni? Pe mine ma termina un incident ca asta... ma simt singura, parasita... si nimeni nu e langa mine sa ma ia in brate si sa-mi spuna "lasa ca trece, doar e mama!"
Da, ea e, MAMA... totusi n-as putea spune cu tarie ca ei ii datorez altceva in afara faptului ca mi-a dat viata, o viata cu care in prezent ma chinuiesc... Altii ar putea spune ca mama e cea care a stat alaturi in clipe grele, inaintea unui examen greu sau dupa o infrangere sau la prima despartire... Eu nu ii pot fi recunoscatoare pentru nimic din toate astea. Ea e undeva acolo, in coltul ei de lume in care eu nu doresc sa intru prea des. De ce? Poate pentru ca inca nu o pot ierta, nu ma pot obisnui cu ideea ca ea e mama mea. Unii ar crede ca am fost adoptata. Nu! Nu este asta, doar ca acolo, deep inside, nu o simt asa aproape... ciudat... Ma intreb pana cand??
PANA CAND?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu